Durere de gleznă

Anatomia gleznei: o articulație de tip „mortise" supusă întregii greutăți a corpului

Glezna nu este o singură articulație, ci un ansamblu funcțional în care trei oase și o rețea densă de ligamente lucrează împreună pentru a susține și propulsa corpul. Articulația principală, talocrurală, este formată din capătul inferior al tibiei și al fibulei (peroneului), care alcătuiesc o „furcă" osoasă numită mortise, în care se încastrează cupola astragalului (talusului). Această configurație în formă de scoabă permite mai ales flexia dorsală (ridicarea labei piciorului) și flexia plantară (coborârea ei), iar dedesubt articulația subtalară, dintre astragal și calcaneu, asigură mișcările de inversiune și eversiune — adică răsucirea tălpii spre interior și spre exterior. Pe fața externă, glezna este stabilizată de complexul ligamentar lateral, format din ligamentul talofibular anterior, ligamentul calcaneofibular și ligamentul talofibular posterior; pe fața internă se află ligamentul deltoid, un ligament gros, în formă de evantai, mult mai rezistent. Conform AAOS, această asimetrie explică de ce peste 85% dintre entorse afectează ligamentele laterale, mai slabe, în timp ce ligamentul deltoid se lezează rar și de obicei în traumatisme severe.

Tendoanele care traversează glezna sunt la fel de importante ca oasele. Posterior se inseră tendonul lui Ahile, cel mai puternic tendon al corpului, prin care mușchii gambei ridică corpul pe vârfuri. Pe fața internă (medială) trec tendonul tibialului posterior, flexorul lung al degetelor și flexorul lung al halucelui, iar pe fața externă (laterală) coboară tendoanele peroniere, în spatele maleolei externe. Imediat în spatele maleolei interne, într-un canal fibro-osos numit tunel tarsian, trece nervul tibial posterior împreună cu vasele — o zonă în care compresia produce durere și amorțeală în talpă. Conform JOSPT, localizarea durerii oferă indicii precise asupra cauzei: durere posterioară orientează spre tendonul ahilian, durere medială spre tibialul posterior sau tunelul tarsian, durere laterală spre ligamentele afectate de entorsă sau spre tendoanele peroniere, iar durere difuză, „în bară", spre artroză sau o cauză inflamatorie. La IngesT prezentăm această hartă anatomică pentru ca pacientul să-și descrie mai exact simptomele și să ajungă mai repede la diagnostic.

Mecanic, glezna suportă forțe care depășesc de câteva ori greutatea corpului la fiecare pas, iar în alergare sau săritură încărcarea poate ajunge la de 5-8 ori greutatea corporală, conform JOSPT. Amplitudinea normală de mișcare este de aproximativ 20 de grade de flexie dorsală și 40-50 de grade de flexie plantară; pierderea flexiei dorsale, frecventă în artroza avansată sau după imobilizare prelungită, perturbă grav mersul și urcatul scărilor. Spre deosebire de șold sau genunchi, cartilajul gleznei este subțire dar foarte rezistent biochimic, motiv pentru care artroza primară de gleznă este rară; peste 70-80% dintre cazurile de artroză de gleznă sunt post-traumatice, conform AAOS, apărând la ani după o fractură sau după entorse repetate netratate corect. La IngesT folosim aceste repere pentru a explica de ce o entorsă aparent banală, dacă este neglijată, poate avea consecințe pe termen lung.

Entorsa de gleznă: cea mai frecventă cauză și de ce contează gradul ei

Entorsa de gleznă este, de departe, cea mai frecventă leziune a articulației și una dintre cele mai frecvente leziuni musculo-scheletice în general. Conform JOSPT, incidența estimată este de aproximativ 2-7 entorse la 1000 de persoane pe an, cu vârf la adolescenți și adulți tineri activi; peste 40% dintre persoanele care suferă o entorsă acută dezvoltă simptome reziduale, iar până la 20-30% ajung la instabilitate cronică de gleznă dacă recuperarea proprioceptivă este insuficientă. Mecanismul tipic este răsucirea bruscă a piciorului spre interior (inversiune), care suprasolicită ligamentele laterale; ligamentul talofibular anterior este cel mai des lezat. Spre deosebire de pagina dedicată entorsei de gleznă, care tratează această leziune ca afecțiune de sine stătătoare — cu grade, protocol de recuperare și criterii de revenire la sport — pagina de față abordează durerea de gleznă ca simptom-umbrelă, parcurgând toate cauzele posibile, de la entorsă la fracturi, gută și compresii nervoase, pentru a ghida pacientul către diagnosticul corect.

Gradul entorsei orientează managementul. Entorsa de gradul I înseamnă o întindere ligamentară minoră, cu durere și tumefacție ușoară, fără instabilitate; gradul II presupune o ruptură parțială, cu echimoză și instabilitate moderată; gradul III este o ruptură completă, cu tumefacție importantă, echimoză întinsă și instabilitate marcată. Conform JOSPT, chiar și entorsele de gradul I-II beneficiază astăzi de mobilizare precoce protejată, nu de imobilizare prelungită în ghips, deoarece repausul total întârzie vindecarea și favorizează rigiditatea. Tratamentul modern se bazează pe protocolul PRICE în faza acută (Protecție, Repaus relativ, Ice/gheață, Compresie, Elevare), urmat de reeducare proprioceptivă — exerciții de echilibru pe un picior, pe suprafețe instabile — care reduc semnificativ riscul de recidivă. La IngesT subliniem că reluarea sportului trebuie să respecte criterii funcționale (absența durerii, forță și echilibru refăcute), nu doar trecerea timpului.

Un punct esențial, frecvent ratat, este distincția între o entorsă și o fractură. O răsucire violentă poate fractura maleola externă sau poate smulge un fragment osos la inserția ligamentului (fractură prin avulsie); de aceea, conform NICE, după orice traumatism cu durere și incapacitate de sprijin trebuie aplicate regulile Ottawa pentru a decide dacă este necesară radiografia. La copii, înainte de închiderea cartilajelor de creștere, ligamentele sunt adesea mai rezistente decât osul, astfel încât o „entorsă" la un copil poate ascunde, de fapt, o fractură a plăcii de creștere — motiv pentru care evaluarea medicală este recomandată. La IngesT explicăm că autodiagnosticul de „simplă entorsă" este una dintre cele mai frecvente capcane, iar o gleznă care nu se ameliorează în câteva zile merită un consult de specialitate.

Tendinopatiile gleznei: ahiliană, tibial posterior și peronieră

Tendinopatia ahiliană este o cauză frecventă de durere posterioară a gleznei, mai ales la persoanele active de vârstă mijlocie și la alergători. Termenul corect este astăzi „tendinopatie", nu „tendinită", deoarece studiile histologice arată că procesul dominant nu este o inflamație acută, ci o degenerare a colagenului tendonului. Conform JOSPT, se descriu două forme: tendinopatia porțiunii medii (la 2-6 cm deasupra inserției, mai frecventă și cu prognostic mai bun) și tendinopatia inserțională (la nivelul calcaneului, adesea asociată cu un pinten Haglund). Durerea și redoarea sunt maxime dimineața, la primii pași, și la reluarea efortului. Baza tratamentului o constituie exercițiile excentrice progresive — coborârea controlată a corpului pe vârfuri — care, conform JOSPT, ameliorează simptomele la 60-90% dintre pacienți în 12 săptămâni. La IngesT explicăm că injecțiile cu corticosteroizi sunt contraindicate în această zonă, deoarece cresc riscul de ruptură a tendonului.

Disfuncția tendonului tibial posterior este o cauză importantă, dar subdiagnosticată, de durere pe fața internă a gleznei. Acest tendon susține bolta plantară; când degenerează, bolta se prăbușește treptat și apare piciorul plat dobândit al adultului. Conform AAOS, afectează mai ales femeile peste 40 de ani, persoanele cu exces ponderal, diabet sau hipertensiune. Semnul clasic este incapacitatea de a se ridica pe vârfuri pe un singur picior și apariția semnului „prea multe degete" (când privești piciorul din spate, se văd mai multe degete pe partea externă din cauza deviației). Diagnosticat precoce, răspunde la orteze plantare și fizioterapie; netratat, evoluează spre o deformare rigidă care poate necesita chirurgie. Tendinita peronieră, pe fața externă, apare frecvent după entorse repetate sau la alergătorii pe teren denivelat; durerea retromaleolară externă se accentuează la eversia rezistată a piciorului. La IngesT subliniem că o durere de gleznă care nu cedează după o entorsă „vindecată" ascunde adesea o tendinopatie peronieră reziduală.

Artroza post-traumatică și redoarea cronică a gleznei

Spre deosebire de șold și genunchi, unde artroza este de regulă primară (legată de vârstă și uzură), la gleznă artroza este în mare parte secundară unui traumatism. Conform AAOS, aproximativ 70-80% dintre cazurile de artroză simptomatică de gleznă sunt post-traumatice, apărând în medie la 10-20 de ani după o fractură de maleolă, o fractură de astragal sau după entorse severe repetate care au lăsat o instabilitate cronică. Cartilajul gleznei este subțire, dar are o rezistență biochimică remarcabilă; tocmai de aceea, când suferă o leziune mecanică (o suprafață articulară care nu se mai potrivește perfect după o fractură consolidată vicios), uzura se accelerează local. Simptomele tipice sunt durerea mecanică (apare la mers și efort, cedează la repaus), redoarea matinală scurtă (sub 30 de minute, spre deosebire de cea inflamatorie) și limitarea progresivă a flexiei dorsale, care face urcatul scărilor și mersul pe teren înclinat tot mai dificile.

Diagnosticul se confirmă radiografic, prin îngustarea spațiului articular, osteofite și scleroză subcondrală. Conform NICE, managementul artrozei începe conservator: scădere ponderală la pacienții supraponderali, exerciții pentru menținerea mobilității și a forței musculare, încălțăminte cu talpă rigidă tip „rocker" care reduce solicitarea articulară, orteze și antiinflamatoare folosite judicios. Spre deosebire de șold și genunchi, unde protezarea este standardizată, la gleznă opțiunile chirurgicale avansate includ atât artrodeza (blocarea articulației pentru a elimina durerea) cât și proteza de gleznă, fiecare cu indicații specifice. La IngesT explicăm că diagnosticul precoce al instabilității cronice după entorse repetate și corectarea ei pot preveni instalarea artrozei, motiv pentru care recuperarea corectă a unei entorse nu este un lux, ci o investiție pe termen lung.

Gută, poliartrită reumatoidă și artrita reactivă: când durerea de gleznă este inflamatorie

O gleznă caldă, roșie și tumefiată care apare fără traumatism trebuie să ridice imediat suspiciunea unei cauze inflamatorii sau infecțioase. Guta este una dintre cele mai frecvente cauze inflamatorii la acest nivel: deși atacul clasic afectează baza degetului mare (podagra), glezna este a doua localizare ca frecvență. Conform ACR și EULAR, guta este cea mai frecventă artrită inflamatorie la bărbați și apare prin depunerea de cristale de urat monosodic atunci când acidul uric din sânge depășește pragul de saturație (aproximativ 6,8 mg/dl). Atacul tipic este brusc, adesea nocturn, cu durere insuportabilă, roșeață și căldură care ating intensitatea maximă în 12-24 de ore. Tratamentul atacului acut se face cu antiinflamatoare, colchicină sau corticosteroizi, iar prevenirea recidivelor presupune scăderea pe termen lung a acidului uric sub 6 mg/dl, conform EULAR.

Poliartrita reumatoidă poate prinde glezna în cadrul afectării simetrice a articulațiilor mici și mijlocii. Conform EULAR, semnele care orientează spre o cauză inflamatorie autoimună sunt redoarea matinală prelungită peste 30-60 de minute, tumefacția caldă a mai multor articulații și afectarea simetrică, însoțite de oboseală generală. Artrita reactivă este o altă cauză importantă, mai ales la adultul tânăr: apare la 1-4 săptămâni după o infecție urinară (frecvent cu Chlamydia) sau digestivă și se manifestă ca o oligoartrită asimetrică a membrelor inferioare, cu predilecție pentru gleznă și genunchi, uneori însoțită de inflamația tendonului ahilian la inserție (entezită). Distincția dintre aceste cauze se face prin analize de sânge — acidul uric, VSH-ul, proteina C reactivă (CRP) și factorul reumatoid — și, când există lichid în articulație, prin analiza acestuia. La IngesT subliniem că o gleznă inflamată fără traumatism nu trebuie tratată „pe încercate" cu antiinflamatoare la nesfârșit, ci investigată, deoarece o artrită septică netratată poate distruge articulația în câteva zile.

Edemul de gleznă: când e local și când semnalează o boală sistemică

Umflarea gleznei trebuie interpretată diferit după cum este unilaterală sau bilaterală. O gleznă tumefiată unilateral, caldă și dureroasă orientează spre o cauză locală: entorsă, gută, artrită septică sau, dacă umflătura cuprinde gamba și este însoțită de durere și roșeață, o tromboză venoasă profundă — o urgență care necesită evaluare imediată, deoarece cheagul se poate desprinde și migra spre plămâni. În schimb, edemul bilateral, simetric, al ambelor glezne, care nu este cald și apare mai ales seara, indică de regulă o cauză sistemică. Conform NICE, cele mai frecvente cauze de edem bilateral al gleznelor sunt insuficiența venoasă cronică, insuficiența cardiacă, afecțiunile renale cu pierdere de proteine, bolile hepatice și anumite medicamente (în special blocantele de calciu folosite pentru tensiune).

Insuficiența venoasă cronică este cea mai frecventă cauză de edem bilateral al gleznelor și se asociază cu senzație de greutate, agravare seara și ameliorare la ridicarea picioarelor; în timp pot apărea modificări de culoare a pielii și varice. Edemul cardiac se însoțește de dispnee la efort și oboseală, iar cel renal de modificări ale urinei și uneori de umflarea feței. La IngesT explicăm că un edem bilateral nou-apărut, mai ales dacă este însoțit de dispnee, durere în piept sau scădere a cantității de urină, nu trebuie pus pe seama „oboselii" și necesită consult medical. Distincția dintre o cauză locală și una sistemică este pasul-cheie care orientează corect investigațiile și evită atât tratamentele inutile, cât și întârzierea diagnosticului unei boli serioase.

Sindromul de tunel tarsian și alte cauze neurologice

Nu orice durere de gleznă pornește din articulație sau tendoane; uneori sursa este un nerv comprimat. Sindromul de tunel tarsian este echivalentul, la nivelul gleznei, al sindromului de tunel carpian de la încheietura mâinii: nervul tibial posterior este comprimat în canalul fibro-osos din spatele maleolei interne. Conform AAOS, simptomele tipice sunt durerea arzătoare, amorțeala și furnicăturile în talpă și degete, agravate la mers prelungit și noaptea, uneori cu iradiere ascendentă spre gambă. Cauzele includ o entorsă veche cu cicatrice, vene varicoase, un chist sau o tumefacție în canal, deformările piciorului plat și diabetul. Diagnosticul se confirmă prin examen clinic (semnul Tinel — percuția nervului reproduce furnicăturile) și electromiografie, iar tratamentul începe conservator, cu orteze, antiinflamatoare și uneori infiltrații, rezervând chirurgia cazurilor rezistente.

Trebuie ținut cont și de durerea referită și de neuropatii. O radiculopatie lombară (compresia rădăcinii nervoase L5 sau S1 la nivelul coloanei) poate proiecta durere și amorțeală până la gleznă și picior, fără modificări locale. La pacienții cu diabet, neuropatia periferică produce durere arzătoare, amorțeală și pierderea sensibilității la nivelul picioarelor, care crește riscul de leziuni nesesizate; conform NICE, examinarea periodică a piciorului la diabetici este esențială pentru prevenirea ulcerelor. La IngesT subliniem că o durere de gleznă cu caracter de arsură, însoțită de amorțeală și furnicături mai degrabă decât de tumefacție, orientează spre o cauză nervoasă și necesită o abordare diferită de cea a unei probleme pur mecanice — motiv pentru care descrierea exactă a tipului de durere ajută decisiv medicul.

Diagnostic: regulile Ottawa, examenul clinic și analizele utile

Pasul inițial în evaluarea unei dureri de gleznă posttraumatice este de a decide dacă există o fractură care necesită radiografie. Conform NICE, regulile Ottawa pentru gleznă (Ottawa Ankle Rules) sunt un instrument validat care a redus numărul de radiografii inutile cu aproximativ 30-40%, păstrând o sensibilitate de aproape 100% pentru fracturile semnificative. Conform acestor reguli, radiografia gleznei este necesară dacă există durere în zona maleolară plus cel puțin unul dintre: sensibilitate la apăsarea marginii posterioare sau a vârfului maleolei externe, sensibilitate la apăsarea maleolei interne, sau imposibilitatea de a face patru pași imediat după traumatism și în camera de gardă. Regulile au și o componentă pentru piciorul mediu, ceea ce le face un ghid practic de triaj. La IngesT explicăm aceste criterii pentru ca pacientul să înțeleagă de ce, uneori, medicul nu cere radiografie — nu din neglijență, ci pentru că regulile arată un risc foarte scăzut de fractură.

Când durerea este inflamatorie sau cronică, analizele de sânge orientează diagnosticul. Acidul uric ajută la suspiciunea de gută (deși poate fi normal în timpul atacului acut), iar VSH-ul și proteina C reactivă (CRP) sunt markeri de inflamație care cresc în artritele inflamatorii și infecțioase. Factorul reumatoid și anticorpii anti-CCP sprijină diagnosticul de poliartrită reumatoidă. Conform EULAR, atunci când există lichid într-o gleznă caldă și tumefiată, puncția articulară cu analiza lichidului este examenul decisiv: identifică cristalele de urat (gută) sau prezența bacteriilor (artrită septică). Imagistica completează tabloul — radiografia pentru fracturi și artroză, ecografia pentru tendoane și colecții lichidiene, iar RMN-ul pentru leziuni ligamentare, cartilaginoase sau ale tendonului tibial posterior. La IngesT subliniem că alegerea analizelor pornește întotdeauna de la istoric și examenul clinic, nu invers, pentru a evita investigațiile inutile și a ajunge mai repede la cauză.

Management: de la PRICE și fizioterapie la tratamentul cauzei

Tratamentul durerii de gleznă depinde fundamental de cauză, dar câteva principii sunt comune. În leziunile acute (entorse, suprasolicitări), conform JOSPT, abordarea modernă a înlocuit imobilizarea prelungită cu protocolul PRICE în primele zile, urmat de mobilizare precoce protejată și reabilitare funcțională. Reeducarea proprioceptivă — exerciții de echilibru pe un picior și pe suprafețe instabile — este componenta care reduce cel mai mult riscul de recidivă și de instabilitate cronică. În tendinopatii, exercițiile excentrice progresive sunt tratamentul de bază, cu ameliorare la majoritatea pacienților în 12 săptămâni. Antiinflamatoarele orale sau topice se folosesc pe termen scurt pentru controlul durerii, iar infiltrațiile cu corticosteroizi se rezervă cazurilor selectate și sunt evitate în zona tendonului ahilian din cauza riscului de ruptură.

Pentru cauzele inflamatorii, tratamentul vizează boala de fond: scăderea acidului uric în gută, terapie modificatoare de boală în poliartrita reumatoidă, antibiotice și drenaj de urgență în artrita septică. Pentru edemul sistemic, se tratează cauza (insuficiență venoasă, cardiacă sau renală). Rolul medicului de recuperare este central în refacerea funcției: program individualizat de exerciții, orteze plantare pentru disfuncția tibialului posterior și pentru artroză, reeducarea mersului. Conform NICE, scăderea ponderală la pacienții supraponderali reduce semnificativ încărcarea articulară și durerea. La IngesT promovăm o abordare în trepte — întâi măsuri conservatoare bine conduse, apoi proceduri mai invazive doar dacă acestea eșuează — și subliniem că o gleznă dureroasă care nu se ameliorează în câteva săptămâni de tratament corect merită reevaluare, pentru a nu rata un diagnostic mai serios.

Mituri și realitate despre durerea de gleznă

Mit 1: „Dacă pot să calc pe picior, sigur nu e fractură." Realitate: Conform NICE, capacitatea de a sprijini piciorul reduce, dar nu exclude o fractură; tocmai de aceea regulile Ottawa combină mai multe criterii (durere osoasă la maleolă plus incapacitatea de a face patru pași). Unele fracturi prin avulsie sau fisuri permit un sprijin dureros. O gleznă care rămâne tumefiată și dureroasă după câteva zile merită radiografie, indiferent dacă pacientul a putut merge.

Mit 2: „O entorsă se vindecă singură, nu trebuie făcut nimic." Realitate: Conform JOSPT, până la 20-30% dintre entorsele tratate necorespunzător evoluează spre instabilitate cronică de gleznă, cu entorse repetate și risc de artroză. Reeducarea proprioceptivă reduce semnificativ acest risc. „Nu face nimic" este exact greșeala care transformă o leziune banală într-o problemă pe termen lung.

Mit 3: „Glezna trebuie ținută complet nemișcată, în ghips, ca să se vindece." Realitate: Conform JOSPT, imobilizarea totală prelungită întârzie vindecarea, slăbește mușchii și produce rigiditate. Abordarea modernă pentru majoritatea entorselor este mobilizarea precoce protejată, cu orteză funcțională, și reluarea graduală a încărcării. Ghipsul se rezervă fracturilor și leziunilor severe.

Mit 4: „Guta lovește doar degetul mare, nu glezna." Realitate: Conform ACR, deși baza degetului mare este localizarea clasică, glezna este a doua articulație ca frecvență afectată de gută. Un atac de gută la gleznă poate fi confundat cu o entorsă sau cu o infecție; analiza acidului uric și, la nevoie, puncția articulară clarifică diagnosticul.

Mit 5: „Umflarea ambelor glezne înseamnă doar că ai stat prea mult în picioare." Realitate: Conform NICE, edemul bilateral și simetric al gleznelor poate fi primul semn al unei insuficiențe cardiace, renale sau venoase, ori un efect al unor medicamente. Statul prelungit în picioare dă o umflătură ușoară care cedează peste noapte; un edem persistent, mai ales cu dispnee sau scăderea urinei, trebuie investigat.

Mit 6: „Tendonul ahilian dureros se tratează cu o injecție cu cortizon." Realitate: Conform JOSPT, injecțiile cu corticosteroizi în tendonul ahilian sunt contraindicate, deoarece cresc riscul de ruptură a tendonului. Tratamentul de bază este reprezentat de exercițiile excentrice progresive, care ameliorează simptomele la 60-90% dintre pacienți în 12 săptămâni, fără riscurile injecției.

Întrebări frecvente despre durerea de gleznă

Cât durează vindecarea unei entorse de gleznă și când pot relua sportul?

Durata depinde de gradul entorsei. Conform JOSPT, o entorsă de gradul I (întindere minoră) se ameliorează în general în 1-3 săptămâni, gradul II (ruptură parțială) în 3-6 săptămâni, iar gradul III (ruptură completă) poate necesita 8-12 săptămâni sau mai mult. Reluarea sportului nu se face „după calendar", ci pe baza unor criterii funcționale: absența durerii, refacerea amplitudinii de mișcare, a forței și — esențial — a echilibrului. Reeducarea proprioceptivă reduce riscul de recidivă, important fiindcă până la 30% dintre entorse evoluează spre instabilitate cronică dacă recuperarea este insuficientă. Revenirea prea rapidă, înainte de refacerea controlului neuromuscular, este principala cauză a entorselor repetate. La IngesT recomandăm ca trecerea la fiecare etapă să fie validată de un specialist în recuperare, nu doar de dispariția durerii.

Când o durere de gleznă fără traumatism devine o urgență medicală?

O gleznă caldă, roșie și tumefiată, apărută fără lovitură și însoțită de febră, este o urgență, deoarece poate fi vorba de o artrită septică — o infecție care, conform EULAR, poate distruge cartilajul în câteva zile dacă nu este drenată și tratată cu antibiotice rapid. La fel, un atac de gută la gleznă produce durere insuportabilă în 12-24 de ore. Alte semnale de alarmă sunt umflarea bruscă și dureroasă a unei singure gambe cu roșeață (posibilă tromboză venoasă profundă) și un edem bilateral nou însoțit de dispnee. La IngesT explicăm că regula practică este: o gleznă inflamată fără cauză mecanică evidentă, mai ales cu febră, nu se tratează acasă „pe încercate", ci necesită evaluare medicală în aceeași zi, cu analize precum VSH, CRP și acid uric.

Ce analize sunt utile când mă doare glezna fără să fi suferit un accident?

Când durerea de gleznă nu este posttraumatică, analizele pornesc de la suspiciunea clinică. Conform ACR și EULAR, acidul uric ajută la diagnosticul de gută (deși poate fi fals normal în atacul acut), iar VSH-ul și proteina C reactivă (CRP) sunt markeri de inflamație care cresc în artritele inflamatorii și infecțioase. Factorul reumatoid și anticorpii anti-CCP sprijină diagnosticul de poliartrită reumatoidă. Când glezna este caldă și conține lichid, puncția articulară cu analiza lichidului este examenul decisiv, identificând cristalele de urat sau bacteriile. Aceste analize nu se cer „la pachet", ci ghidat de istoric și de examenul clinic. La IngesT prezentăm rolul fiecărei analize pentru ca pacientul să înțeleagă de ce medicul alege anumite teste și să poarte un dialog informat în cabinet.

De ce mi se umflă ambele glezne seara și ar trebui să mă îngrijorez?

Edemul bilateral al gleznelor care se accentuează seara și se ameliorează după ce ridici picioarele este cel mai frecvent semn de insuficiență venoasă cronică, dar nu este singura cauză. Conform NICE, edemul simetric al ambelor glezne poate proveni și din insuficiență cardiacă (însoțită de dispnee la efort), din afecțiuni renale cu pierdere de proteine, din boli hepatice sau ca efect al unor medicamente, în special blocantele de calciu pentru tensiune. O umflătură ușoară după o zi lungă în picioare, care dispare peste noapte, este de regulă benignă. Devine însă motiv de consult dacă este persistentă, asimetrică, dureroasă sau însoțită de dispnee, durere în piept ori scăderea cantității de urină. La IngesT subliniem că un edem bilateral nou-apărut merită evaluare, pentru a depista din timp o cauză sistemică tratabilă.

Pot preveni entorsele repetate și instalarea artrozei de gleznă?

Da, în mare măsură. Conform JOSPT, cheia prevenirii entorselor repetate este reeducarea proprioceptivă — exerciții de echilibru pe un picior și pe suprafețe instabile — care reface controlul neuromuscular slăbit după prima entorsă; programele de prevenție reduc semnificativ rata recidivelor la sportivi. Folosirea unei orteze sau a benzilor de strapping în activitățile cu risc, alegerea unei încălțăminte stabile și întărirea musculaturii gambei completează prevenția. Acest lucru contează cu atât mai mult cu cât, conform AAOS, 70-80% dintre cazurile de artroză de gleznă sunt post-traumatice; prevenind instabilitatea cronică, scazi riscul de uzură pe termen lung. La IngesT recomandăm ca, după orice entorsă semnificativă, recuperarea să nu se oprească la dispariția durerii, ci să includă un program structurat de echilibru și forță.

Surse

Informațiile de pe această pagină se bazează pe ghiduri și literatură medicală recunoscută: AAOS (American Academy of Orthopaedic Surgeons), JOSPT (Journal of Orthopaedic & Sports Physical Therapy — ghiduri de practică clinică pentru entorsă și tendinopatii), ACR (American College of Rheumatology), EULAR (European Alliance of Associations for Rheumatology), NICE (National Institute for Health and Care Excellence) și NCBI (literatura indexată în PubMed). Conținutul are caracter informativ și nu înlocuiește consultul medical. Pentru evaluare și plan de tratament personalizat, programează-te la un consult de ortopedie sau reumatologie prin platforma IngesT. Resursele de mai jos oferă informații conexe verificate de echipa medicală IngesT.

Pagini conexe utile pe IngesT: durerea articulară, durerea de picior, edemul gambelor, umflăturile picioarelor, afecțiunile asociate precum guta, artrita gutoasă, poliartrita reumatoidă, artroza, spondilita anchilozantă, fractura, insuficiența venoasă și tromboza venoasă, analizele acid uric, CRP, VSH și factor reumatoid, precum și echipa medicală coordonată de Dr. Andreea Talpoș. Recuperarea funcțională este disponibilă prin serviciul de recuperare medicală, iar evaluarea inflamatorie prin reumatologie.